Până unde merge ascultarea de duhovnic

Am citit pe un forum cum Părintele Petru Pruteanu spune că nu înţelege să facă ascultare în orice condiţii, adică nu ascultă de tâmpenii.

Într-adevăr, sunt două sfaturi la sfinţi care, de fapt, nu se bat cap în cap dacă le analizăm.

Primul curent spune să faci ascultare la orice, căci duhovnicul răspunde de sufletul tău. Acest sfat vine din Muntele Athos.

Al doilea curent, reprezentat de Sfântul Ignatie Briancianinov, spune să facem ascultare cu discernământ (eu mi-am ales tema de licenţă la Sfântul Ignatie, şi mi se pare cel mai adecvat vremurilor noastre). Dacă duhovnicul te îndeamnă la păcat sau erezie, trebuie neapărat părăsit pentru a nu ajunge cu el în iad.

Suferinţa

Mulţi oameni cred că sunt nefericiţi şi hulesc, spunând că Dumnezeu este de vină pentru starea lor. Dar aceştia nu înţeleg că durerea te ajută să vezi mai bine şi să te cunoşti mai bine. Vremurile de bucurie sunt pentru "încărcarea bateriilor", abia în vreme de necazuri se vede adevărata calitate a unei persoane: dacă îşi asumă suferinţa sau dacă fuge de crucea ÎNGĂDUITĂ pentru mântuirea lui.

Noi avem nevoie de multe necazuri ca să ne smerim, să ne cunoaştem neputinţele şi să ne rugăm din inimă. O inimă plină de durere vede şi suferinţa celorlalţi, pe când bucuria lumească este egoistă: ai impresia că toată lumea este fericită, nu mai poţi vedea necazurile celor din jur.

Citatul meu preferat din Biblie

Pe un forum era pusă întrebarea "ce fragment din Biblie v-a influenţat viaţa?".

Eu am multe citate foarte dragi, dar de mică, atunci când eram supărată, imediat mă mângâiau cuvintele Mântuitorului: "Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul." (Sfânta Evanghelie după Luca, 9, 58).

Şi mă gândeam: dacă Domnul Iisus Hristos, fiind Dumnezeu şi fără de păcat, ca om a suferit atât încât nu avea nimic, nici măcar cât animalele sălbatice, atunci eu, care greşesc atât de mult mereu, de ce să mă supăr pentru necazurile care vin asupra mea?

Gândul la suferinţele Mântuitorului mi-a alinat mereu orice fel de durere.

De ce nu avem dreptul să judecăm pe alţii

Mulţi îşi dau cu părerea şi osândesc diferiţi păcătoşi. Ei spun: "Eu nu aş fi făcut aşa ceva în locul lui". Dar fiecare persoană este unică, şi deci şi motivaţiile şi intensitatea trăirilor. Aşadar, nu am cum să ştiu eu ce a simţit altcineva când a făcut ceva ce eu judec a fi rău. Şi, neştiind ce a simţit, nu am cum să judec obiectiv. Doar cineva care ştie în totalitate contextul faptelor cuiva poate să judece drept. Şi acea persoană este numai Dumnezeu, care cunoaşte gândurile şi simţirile oamenilor. Iar judecata lui Dumnezeu nu este pătimaşă, ca a noastră, este singura judecată cu adevărat obiectivă.

"Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut

Sfânta Cruce şi vrăjitoria

Mâine este a treia duminică din Postul Mare, a Sfintei Cruci.

Sfânta Cruce este altarul de jertfă al lui Hristos. Mântuitorul Iisus Hristos S-a răstignit pentru a ne duce în Împărăţia Cerurilor. Şi cum putem ajunge acolo? Urmând Lui. Iar Mântuitorul spune: "Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie." (Sfântă Evanghelie după Marcu 8, 34).

Deci, ispitele şi greutăţile sunt inerente în această viaţă. Trebuie să luptăm cu ispitele şi să acceptăm cu bucurie greutăţile pe care le întâmpinăm, ştiind că Hristos, fără păcat fiind, a suferit multe chinuri şi moarte pe cruce. Iar noi, păcătoşi fiind, fugim de suferinţă! Şi cum vrem atunci să ne mai mântuim?

Oameni tot mai singuri...

Oamenii sunt singuri pentru că nu mai au ochi să-i vadă pe cei de lângă ei. Sunt atât de preocupaţi de propria persoană încât nu văd lacrimile de pe obrajii celor săraci sau bolnavi. Numai cine ajută se simte împlinit. Nu trebuie să aşteptăm să fim iubiţi. Porunca lui Dumnezeu a fost să iubim, nu să fim iubiţi. Dacă noi iubim, putem schimba ceva. În primul rând pe noi, apoi pe alţii. Doar iubirea vindecă răni şi înaltă sufletele. Eu ştiu şi simt că fiecare om are şi părţi bune. Ţine de noi ca, prin iubire creştinească, să dezvoltăm acel bine incipient din sufletele celorlalţi.

Abia când ieşim din noi înşine pentru a-i iubi şi ajuta pe ceilalţi ajungem la odihna sufletească. Altfel, suntem nişte copii de 30, 40, 50... 90 de ani. Pentru că nu trecerea anilor ne maturizează, ci iubirea. Iubirea în Hristos.