Ma simt revoltata când citesc articole mass media despre romani care spun ca le este bine in străinătate, ca nu mai vor sa se întoarcă aici. Ca România nu le-a oferit nimic. Și ma întreb oare de ce ma întristează aceste articole?
Ce inseamna România pentru mine?
Când aud România îmi amintesc de tatăl meu care plângea când auzea cântece patriotice. Care a trăit drama de a-și pierde fratele cel mai mare în Munții Tatra, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Care a trăit la propriu cântecul "Săruta-ți, copile, parintii și frații, și-apoi sa mergem la război"...
Când aud România ma gândesc la oamenii simpli și buni care muncesc pământul cu mainile goale 6 zile pe săptămână, iar duminica merg la biserica cu mare drag.
Când zic România ma gândesc la plaiurile superbe, la munții înalți, chiar și goliți de podoaba lor seculara, dar care rămân martorii tăcuți ai istoriei noastre.
Se împlinesc 150 de ani de la Sărbătoarea de la Putna, când mari personalități au elogiat trecutul nostru. Oare lui Eminescu și altor oameni iluștri nu le era mai bine sa rămână în străinătate, sa se realizeze material acolo? Doar ca ei au simțit ca nu își pot abandona patria, pe Maica România. Care nu poate sa le ofere mai nimic, dar care își iubeste necondiționat fiii. Iar ei au făcut-o mai frumoasa. Și i-au creat un renume. Oare generația noastră sau cea de după noi mai este în stare sa renască România la o stare frumoasa? Sa speram ca da. Eu sper din toată inima pentru ca România a fost, este și va rămâne patria mea. Și mi-aș dori sa mor în tara în care m-am născut și am trăit...
