Eu am multe citate foarte dragi, dar de mică, atunci când eram supărată, imediat mă mângâiau cuvintele Mântuitorului: "Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul." (Sfânta Evanghelie după Luca, 9, 58).
Şi mă gândeam: dacă Domnul Iisus Hristos, fiind Dumnezeu şi fără de păcat, ca om a suferit atât încât nu avea nimic, nici măcar cât animalele sălbatice, atunci eu, care greşesc atât de mult mereu, de ce să mă supăr pentru necazurile care vin asupra mea?
Gândul la suferinţele Mântuitorului mi-a alinat mereu orice fel de durere. La fel, şi gândul la suferinţele Maicii Domnului, la sabia pe care a simţit-o în suflet când L-a văzut răstignit pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Apoi, când suntem necăjiţi, să ne gândim la miliardele de oameni mult mai nefericiţi de pe pământ, care nu au nici măcar mângâierea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Gândul la sfinţi, la mucenici, la îngeri să ne întărească, şi să ne rugăm mereu pentru mântuirea şi luminarea tuturor oamenilor.
E adevarat ce spui , m-am gandit si eu uneori la faptul ca Dumnezeu fiind , nu a ales sa se nasca in vreun palat , sa aiba multi slujitori si bogatii .
RăspundețiȘtergereFrumoasa poza!
RăspundețiȘtergereCruci calugaresti?
De unde?
Doamne ajuta!
RăspundețiȘtergereCrucile sunt din curtea Manastirii Stavropoleos din Bucuresti. Cred ca sunt, intr-adevar, ale calugarilor vietuitori aici in urma cu mai bine de un secol...