Suferinţa

Mulţi oameni cred că sunt nefericiţi şi hulesc, spunând că Dumnezeu este de vină pentru starea lor. Dar aceştia nu înţeleg că durerea te ajută să vezi mai bine şi să te cunoşti mai bine. Vremurile de bucurie sunt pentru "încărcarea bateriilor", abia în vreme de necazuri se vede adevărata calitate a unei persoane: dacă îşi asumă suferinţa sau dacă fuge de crucea ÎNGĂDUITĂ pentru mântuirea lui.

Noi avem nevoie de multe necazuri ca să ne smerim, să ne cunoaştem neputinţele şi să ne rugăm din inimă. O inimă plină de durere vede şi suferinţa celorlalţi, pe când bucuria lumească este egoistă: ai impresia că toată lumea este fericită, nu mai poţi vedea necazurile celor din jur.

În general, oamenii care au creat sunt cei care au suferit. Dacă nu au suferit pentru Hristos, creaţia lor artistică nu are valoare eternă, ci poate doar sminti. Dacă au suferit pentru Hristos, creaţia lor zideşte sufletele celorlalţi. (Exemple: scrierile sfinţilor, "Crimă şi pedeapsă" de Dostoievski, etc). Oricare ar fi fost trăirea lor interioară şi motivaţia artistică, e cert că fără durere nu se poate face nimic. De aceea, durerea ne este acum un rău necesar, precum medicamentele. Ea nu este trimisă de Dumnezeu, ci este starea noastră firească, de după cădere. Este, să spunem, îngăduită momentan ca un pedagog către o viaţă fără dureri. Dacă nu am cunoaşte suferinţa, nu am conştientiza valoarea jertfei Mântuitorului nostru scump.

De suferinţă putem scăpa numai atunci când nu mai o vedem pe a noastră, ci pe a celorlalţi. Când egoismul nostru este mai mic decât dragostea de aproapele. Când bucuria celuilalt devine bucuria noastră.

Să urcăm pe treptele iubirii, cerându-i Bunului Dumnezeu să ne dăruiască dragoste curată şi nefăţarnică faţă de orice făptură, şi mai ales faţă de fraţii noştri, pentru ca să ne regăsim în Împărăţia cea Cerească, plină de bucuria cea neînserată în veci, amin!