Biserica Sfantul Nicolae | Bezdead | Dambovita

Fericita Singlitichia a spus: la început, nevoinţa şi osteneala celor ce se apropie de Dumnezeu în linişte şi în tăcere e mare, iar mai târziu e o bucurie negrăită.

Aşa cum cei ce vor să aprindă focul, la început se umplu de fum şi lăcrimează şi nu-şi ating altfel Scopul, tot astfel cei ce vor să aprindă în sine focul dumnezeiesc trebuie să-l aprindă cu lacrimi şi osteneală, linişte si tăcere.

Fericita Teodora povestea că a întrebat o fecioară, bătrână cu anii şi sporită în frica lui Dumnezeu, de pricina îndepărtării sale de lume, iar ea, suspinând, i-a vorbit astfel: tatăl meu era blând si liniştit, dar neputincios cu trupul, aşa încât toată viaţa a zăcut în pat. De altfel, când era sănătos, lucra smerit pe câmp şi strângea cele necesare pentru casă. El a dus o viaţă aşa de liniştită, încât numai rar de tot stătea ele vorbă cu cineva în satul nostru şi iubea atât de mult tăcerea, încât cei ce nu-l cunoşteau îl socoteau mut. Mama era o fire cu totul contrară. Ea se interesa de toate, chiar de cele ce se petreceau dincolo de patria noastră. Când vorbea, părea că tot trupul ei e numai o limbă. Ea se certa aproape cu toată lumea. Îi plăcea să bea vin, se îmbăta cu desfrânatele şi distrugea casa. Printre altele, nu era niciodată bolnavă. În sfârşit, tatăl meu a slăbit de atâtea boli îndelungate şi a murit. Îndată după aceasta, văzduhul s-a tulburat, au început tunete şi trăsnete înfricoşate, furtuni şi ploi aşa de mari încât timp de trei zile trupul lui n-a putut fi înmormântat. Atunci, toţi oamenii din sat, clătinând din capete, ziceau: „Ce răutate neştiută s-a ascuns printre noi! Cu adevărat că acesta este vrăjmaşul lui Dumnezeu dacă nici natura nu ne lasă să-l înmormântăm”. Mama mea, după aceasta, devenind liberă, s-a dedat şi mai mult desfrânării. Mai târziu, când a murit, timpul era frumos, cerul senin şi se parea că toate ajută spre a-i face o înmormântare cât mai luminoasă.

Când am trecut de vârsta copilăriei şi patimile au început să se trezească şi să-mi tulbure inima neîncercată, m-am aşezat într-o seară şi am început să mă gândesc ce fel de cale să-mi aleg în viaţă. Să merg oare pe calea tatălui, cu blândeţea, cu evlavia si cu curăţenia lui? Dar mă gândeam: ce i-a folosit lui acest fel de viaţă? Toată viaţa lui n-a avut decât boala şi necazuri, iar după moarte, pământul parcă nu-i primea trupul. Dacă o astfel de viaţă i-ar fi fost plăcută lui Dumnezeu, n-ar fi suferit el atâtea rele. Viaţa mamei se pare că a fost mai adevărată. Ea a trăit după toate dorinţele inimii, a fost întotdeauna sănatoasă şi s-a învrednicit de o înmormântare luminoasă, aşa că viata mamei e mai bună, E mai bine să cred ochilor mei şi să urmez celor ce sunt adevărate. Astfel, mi s-a părut că e mai bine să merg pe calea mamei. Între timp, se înnoptase şi am adormit. Iată că în vis îmi apare cineva înalt de statură, înfricoşat la vedere, care mă întreba ameninţător: Spune-mi — îmi zise — ce gânduri nutreşti în inima ta? Tremurând de frică, eu nici nu puteam să mă uit la el, iar el, cu un glas mai înfricoşat, îmi cerea să-i spun despre ce cugetam. Înnegurată de groază, eu am uitat la ce mă gândeam şi i-am spus: De nimic nu-mi mai aduc minte. Atunci, el însuşi mi-a amintit de toate.

Descoperită, am recunoscut toate şi i-am cerut înduplecare, aducându-i, ca pe o dezvinovăţire, pricina care m-a îndemnat să gândesc astfel. După aceasta, el mi-a zis: Du-te de te uită care este soarta tatălui tău şi care este a mamei tale şi apoi alegeţi-o pe care vrei şi, luându-mă de mână, m-a condus. M-a dus întâi într-o grădină plină de tot felul de pomi cu roade, cu frumuseţi care întrec orice povestire. Când am intrat noi înăuntru, ne-a întâmpinat tatăl meu şi m-a îmbrăţişat, numindu-mă copil iubit. Eu îl rugam să rămân cu dânsul, dar el mi-a zis: Acum, acest lucru este cu neputinţă dar, dacă vei păşi pe urmele mele, atunci vei veni aici în scurtă vreme.

Eu am început din nou să-l rog pe tata, dar îngerul care m-a adus acolo mi-a zis: Du-te acum şi te uită unde este mama ta. M-a dus apoi într-o locuinţă plină de întuneric şi de putoare. Acolo mi-a arătat el un cuptor care ardea cu foc şi cu smoală clocotită. Nişte feţe înfricoşate şedeau în jurul cuptorului. Eu mă uitam în jos şi am văzut pe mama în foc, scufundată până în gât. Ea scrâşnea din dinţi, arsă de foc şi mâncată de viermi. Văzându-mă, a strigat: Vai mie, copila mea, vai mie pentru păcatele mele cele rele. Cinstita ta curăţie mi se părea vrednică de râs şi nu mă gândeam să fiu pedepsită pentru desfrânare şi neînfrânare; iată ce sufăr acuma pentru o dulceaţă de scurtă vreme. Ajută-mi, copilul meu ! Adu-ţi aminte de durerile naşterii şi de grijile creşterii şi ajută pe mama ta. Cuprinsă de milă, eu întinsesem mâinile spre ea, dar focul  mi-a fript mâna aşa de rău, încât de durerea cea  nesuferită am ţipat tare şi m-am deşteptat. Din cauza strigătului meu s-au trezit şi cei ce erau cu mine  în casă şi alergând la mine, întrebau din ce pricină m-am speriat. Eu le-am povestit vedenia şi mulţumită lui Dumnezeu, Cel iubitor de oameni, am ales calea vieţii tatălui meu.

Iată ce mi-a povestit cinstita soră. Ştiind, prin urmare, ce munci înfricoşate îi aşteaptă pe păcătoşi şi cât de pline de bucurie sunt locuinţele celor ce merg pe calea poruncilor lui Dumnezeu, să ne hotărâm în inimile noastre ca să ne îndepărtăm de rău şi sa facem binele, pentru ca, prin bunătatea lui Dumnezeu, să moştenim viaţa veşnică.

(Cuvintele sfintelor femei nevoitoare)